duminică, 25 iunie 2017

Care este ”teoria vindecării” în grupul ”Dans și psihic”?

Înscrierile în grupul de ”dans și psihic”, rămân deschise și în perioada următoare. Cei interesați, pot să o contacteze pe Anca Ionescu - mail - anca@tangoact.ro.




Vă propun astăzi să vorbim despre modul în care vede ”dezvoltarea personală”, acest grup, cu alte cuvinte care este teoria vindecării pe care se întemeiază existența sa.

Din punct de vedere al dezvoltării individuale, plecăm de la un model de om sănătos ca fiind un om care are capacitatea de a fi spontan și creativ. Ca origini teoretice, ne bazăm în special pe teoria lui J. L. Moreno și M. Balint care presupun creativitatea ca fiind fundamentul ”normalității”. Pentru J. L. Moreno creativitatea este consecința stării de spontaneitate. Spontaneitatea este inhibată de educație, școală, ”conserve culturale” care atacă spontaneitatea. Dansul oferă în contrapartidă, două elemente decisive și anume, spontaneitatea corpului care există în relație cu emoția și este calea cea mai rapidă spre exprimarea emoțională și regresie. Cel de-al doilea element se referă la raportul între tehnica de dans (ca în cazul tangoului) și mișcarea spontană a întâlnirii cu celălalt care presupune o creativitate în comunicare, relație și starea de ”împreună”.

La M. Balint creativitatea este văzută în relație cu alte două arii - aria ”defectului fundamental” și ”aria oedipiană”. Cele două arii menționate sunt regăsite cu ușurință în cadrul grupului. Dacă dansul furnizează capacitatea de a crea, atunci dansul furnizează fiecăruia posibilitatea de descoperire a ”defectului fundamental”, care este un fel de specific al fiecăruia, unic, neintegrat și relația complexă oedipiană care se regăsește în familie și, prin extensie, în oricare comunitate - cuplu, familie, grup, instituție, societate.

Procesul grupal presupus de grup pleacă de la muzică și dans ca elemente care încurajează spontaneitatea, trecând prin corp, ajungem astfel la specificul fiecăruia, la faptul că noi suntem atât individualitate cât și grupalitate. Prin ”defectul fundamental” putem descoperi ceea ce este aparte iar prin oedipian ceea ce este împreună cu celălalt. Ca urmare grupul furnizează o alternanță între, pe de o parte singurătatea fiecăruia și dificultățile de a fi singur și, de cealaltă parte dificultatea de a fi cu celălalt, de a trăi împreună cu celălalt, de a comunica cu el, de a-i vorbi, invita, îmbrățișa, într-un cuvânt de a te ”preda” relației cu celălalt.

Dacă ar fi să rezum la un singur cuvânt existența acestui grup, acest cuvânt este ”alteritate”.

Ceea ce propunem este:
- creșterea gradului de spontaneitate
- descoperirea propriei creativități
- descoperirea creativă a relației cu celălalt
- integrarea „nebuniei fiecăruia” într-un cadru adecvat
- ce este individual pentru fiecare în mulțimea grupului sau societății - analiza individualității în contextul grupalității.

miercuri, 21 iunie 2017

Zilele Enrique Pichon Riviere, ediția a IV-a

În acest an, în perioada 1 - 7 august, se vor desfășura ”Zilele Enrique Pichon Riviere”.

În acest an, abordând o temă legată de psihanaliza legăturii în instituții, Zilele ”Enrique Pichon Riviere”, se adresează în egală măsură și managerilor și psihologilor preocupați de locul inconștientului în ”fabrici și uzine”.

Puteți găsi mai multe informații despre eveniment pe situl - Zilele EPR



O vară frumoasă!

miercuri, 31 mai 2017

Spațiul public, intim sau privat

Postare  - Anca Ganciu




Pe 18-19 mai 2017 am participat la Hyeres la o conferință care aborda aceste concepte. Ele îi aparțin lui Pierre Benghozi, psihanalist și pot fi utilizate în contexte variate, multidisciplinare.
Mi-am propus astăzi să fac legătura între ele și dans, pentru a deschide o perspectivă nouă asupra modului în care corpul, psihicul și socialul își dau mâna și se potențează reciproc întocmai ca și partenerii într-un dans.

Când spunem INTIM, ne ducem cu gândul la ceva foarte personal, bine protejat, intra-psihic, cum sunt gândurile, dorințele, temerile, sentimentele. Cele mai multe dintre ele le păstrăm înăuntrul nostru, nu le împărtășim, mai ales că nu sunt pe deplin conștiente. Intimitatea fiecăruia este spațiul său personal, corporal, sufletesc, în care se adăpostesc cele mai profunde conținuturi. Fiecare își protejează intimitatea, păstrând pentru sine un spațiu în care nimeni nu are acces, ritualuri de îngrijire, vise, fantasme…

Dacă ne gândim la PRIVAT, spațiul pare mai mare și mai ales împărtășit cu persoane apropiate, inter-subiectiv. Dormitorul este un spațiu privat. Auzim de cluburi private, petreceri private, proprietate privată…

În ceea ce privește cuvântul PUBLIC, el ne trimite la un spațiu larg, la mulți oameni, la dorința de a arăta celorlalți. Spectacolele sunt publice, piețele, aeroporturile, gările, site-urile și unele profiluri de Facebook…

Dacă ne referim la dans, ne amintim cum dansam singuri în fața oglinzii și cum ne întrerupeam dacă intra cineva, ceea ce înseamnă că dansul era atunci ceva INTIM. Poate spuneți că ne era jenă de propriile mișcări insuficient perfecționate dar putem adăuga și că propria dorință și plăcere pe care o simțeam mișcându-ne pe muzică erau cele pe care nu le puteam împărtăși nici cu persoane apropiate. De asemenea, ceea ce ne trece prin minte și ceea ce simțim în timp ce dansăm cu cineva, imagini, fantasme, vise, dorințe, temeri le păstrăm înăuntrul nostru, adesea fiind imposibil de tradus în cuvinte, ca multe alte plăceri…

Să trecem la spațiul PRIVAT în privința dansului, unde experiența fiecăruia este mult mai bogată și să ne gândim la comunicarea cu partenerul: privire, invitație, zâmbet, acceptare, atingere, îmbrățișare, miros, postura corporală, intenția de a face o anumită mișcare, consimțământul sau refuzul partenerului, plăcerea împărtășită sau stânjeneala din timpul dansului, uneori chiar cuvinte pe care ni le adresăm. Sunt conținuturi care rămân în cuplul format împreună cu partenerul și, în funcție de care, simțim că ne potrivim sau nu, căutăm să mai dansăm cu respectiva persoană sau nu.

Dar există și ceilalți, care dansează lângă noi sau care ne privesc, există potențiali parteneri de dans, pe care am vrea să-i încântăm atunci când dansăm, există adesea profesori de dans sau dansatori pe care îi socotim mai avansați și de judecata cărora ne temem. Am vrea să ne mișcăm cu grație și hotărâre, să fim admirați de cei care se uită la noi, indiferent dacă ne sunt sau nu cunoscuți. Știm atâția oameni care nu dansează pentru că se tem că nu o fac destul de bine, că se vor face de râs, că se simt incomod atunci când sunt în PUBLIC…

Sigur această îmbinare dintre INTIM, PRIVAT și PUBLIC și trecerea dintre un spațiu în celălalt are legătură cu toată funcționarea psihică a fiecăruia dintre noi. Sunt persoane care se simt foarte bine în public și alții care preferă să fie doar cu partenerul de dans.
Fiecare dintre aceste situații cât și sentimentele și temerile pe care le avem sunt mai mult sau mai puțin conștiente și pot fi exprimate mai ușor sau mai greu în cuvinte. Traducerea din trăiri în mișcări (cum exprimăm prin dans ce simțim și cum transmitem celorlalți), traducerea trăirilor în cuvinte (cum spunem ce simțim), traducerea din mișcări în cuvinte (ce poveste spune dansul celuilalt) și în multe altele fac obiectul atelierele noastre Φ dans.

sâmbătă, 13 mai 2017

Cuplul - infidelitate și gelozie - atelier de photolangage


Atelierul ”Cuplu în pericol – Între gelozie și infidelitate”

Tema atelierului


Atelierul pornește de la o situație obișnuită – doi oameni se cunosc și întemeiază un cuplu, la un moment dat unul din ei descoperă o altă persoană. Viața lor continuă în trei, cei doi nu se despart. Un mic incident dezvăluie povestea. De aici se ajunge la ceartă, insecuritate, gesturi disperate.

Plecând de la această situație, atelierul propune descoperirea modului în care funcționează un cuplu, care sunt cauzele și efectele acestei situații, cum și când se întâmplă, este ceva aleatoriu, poate să fie prevenit?
În cazuri de crimă se investighează indiciile de la locul faptei, se încearcă descoperirea istoriei care a făcut să existe o victimă și un criminal. Fiecare element indică ceva izolat, un anumit detaliu dar pentru o poveste autentică trebuie ca toate să concureze într-un singur scenariu unitar și de ansamblu. Vă invităm să descoperim împreună un roman polițist.

Metodă


Atelierul este interactiv și utilizează photolangage-ul. Photolangage a fost creat la începutul secolului XXI la Lyon. Din 2017 există în București un grup de formare în photolangage condus de Claudine Vacheret.

Photolangage utilizează seturi de fotografii înregistrate, efectuate de fotografi profesioniști și care au fost utilizate și verificate în timp.

Date tehnice


Număr de participanți – 10. (în ordinea înscrierii)

Cost – 125 lei.

Înscrieri la telefon 0722 453 906 sau pe mail clauganc@gmail.com

Atelierul este coordonat de psihoterapeut Claudiu Ganciu, specialist în psihoterapia legăturilor de cuplu.

Data de desfășurare – 17 iunie 2017

Interval de desfășurare – 11.00 – 15.00 


miercuri, 3 mai 2017

Pacientul firmă - proiect EPR


Dincolo de diferitele componente pe care le presupune o firmă, un aspect important cunoscut de toată lumea este cel psihologic. Să înțelegi iraționalul, să înțelegi conținerea sau fantasma constitutivă a unei firme, rolul jucat de alegerea unui tip de afaceri sau altul este un obiectiv îndrăzneț. Ideea că o firmă are mereu doi poli care trebuie să funcționeze împreună – cel tehnic format din obiective, scopuri, profit, organigramă, etc. și cel fantasmatic format din ceea ce este imaginat, sperat, înfricoşător de fiecare este un lucru care poate părea banal sau extrem de complicat. 🚁


Asociația EPR va crea o echipă de intervenție interdisciplinară de psihoterapie psihanalitică pentru firme și instituții. La ele se pot înscrie psihologi, psihoterapeuți, manageri sau persoane care sunt puse în situația de a lucra și de a face față diferitelor cerințe ale unei instituții (agenți de publicitate, asigurări, etc.) Nu sunt necesare studii de specialitate ci conexiune cu domeniile vizate.

Grupul este coordonat de Lorenzo Grespi, directorul Centre din Londra, Marea Britanie.

Pentru detalii privind Lorenzo Grespi - http://www.centre.uk.com/dr-lorenzo-grespi/

Pentru detalii privind activitatea Centre - http://www.centre.uk.com/

Prima întâlnire sub coordonarea lui Lorenzo Grespi va avea loc în perioada 2-3 august în Retezat, Cheile Buții. Sesiunea cu Lorenzo Grespi va fi continuată în perioada 3 – 6 august cu lucrările care au ca scop constituirea grupului de intervenție.

Tema seminarului din 2-3 august este: „Cum traducem plângerile managerilor într-un limbaj psihoterapeutic care să permită intervenția.”

Grupul va fi format din 6 membrii. Ei vor lucra sub coordonarea lui Lorenzo Grespi și vor desfășura intervenții psihologice pentru firme.

Aplicația pentru participare și înscriere poate să fie depusă până la 15 iulie. Se va susține un interviu. (taxa de interviu este de 120 lei). Interviul nu este necesar pentru participanții care fac parte dintr-o asociație de psihoterapie psihanalitică.

Pentru aplicație la grup și / sau participare la atelier puteți contacta – Claudiu Ganciu

Telefon - 0722 453 906

luni, 1 mai 2017

Psihoterapia psihanalitică de cuplu și familie pe glob


Asociația Română de Psihanaliză a Legăturilor de Grup și Familie “Enrique Pichon Riviere” vă invită la seminarul:



Abordarea psihanalitică a cuplului și familiei în jurul lumii



Vă propunem o călătorie prin cele mai importante țări care au contribuit la dezvoltarea psihanalizei de cuplu și familie (Argentina, Franța, Italia, Brazilia, Marea Britanie etc). Vom discuta împreună despre câțiva dintre autorii și conceptele lor care au devenit ulterior specificul acestei abordări. Ghid în această călătorie ne va fi cartea Family and Couple Psychoanalysis: A Global Perspective sub coordonarea lui David Scharff și a lui Elisabeth Palacios, apăruta recent la editura Karnac.



Seminarul  se va desfășura sâmbătă, 13 mai 2017, între 14.00-17.00 și va fi moderat de Cristina Călărășanu și Anca Ganciu.

Locația va fi str. Slavesti nr 3, parter, ap. 1, zona Polonă.

Costul seminarului va fi 70 lei.

Pentru confirmarea participării, vă rugăm să trimiteți mail la cpap.cristina@gmail.com sau cpap.anca@gmail.com.



Description: Imagini pentru david Scharff Elisabeth Palacios, Karnac.

joi, 23 februarie 2017

Colocviu Psihoterapie Psihanalitică - Amintiri din copilărie

În data de 11 februarie s-a desfășurat la Universitatea din Chișinău, un colocviu de psihoterapie psihanalitică. Cu această ocazie, Anca Ganciu a prezentat lucrarea ”Amintiri din copilărie” pe care o puteți regăsi în rândurile de mai jos.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Am intitulat cu bună-știință această lucrare cu titlul cunoscutei cărți a lui Ion Creangă pentru a sublinia că, cu mult timp înainte ca psihanaliștii și psihoterapeuții să se preocupe de amintiri, scriitorii și filosofii au fost cei care s-au aplecat asupra lor. Tocmai de aceea mi-am propus să-i amintesc pe câțiva dintre ei aici, în lucrarea care are drept scop principal să vă vorbească despre realitatea psihică.
În Antichitate, Seneca spunea că “Lucrurile greu de suportat devin dulci amintiri”, ceea ce indică transformarea pe care timpul o aduce afectelor. Cum poate ceva greu de suportat la un moment dat să devină o dulce amintire mai apoi este o întrebare la care putem răspunde după ce studiem temeinic noțiunile de mecanisme inconștiente de apărare.
2000 de ani mai târziu, un alt celebru scriitor și un om mult controversat la vremea lui, Oscar Wilde, susține că “amintirea e o creație continuă”. Așadar putem să ne întrebăm: ce sunt amintirile, cum și de ce le modifică psihicul nostru tot mereu ? Nu sunt ele cele care ne fac legătura cu trecutul la care nu mai avem în mod obiectiv acces ? Nu sunt ele cele care păstrează vii figurile bunicilor, casa în care am copilărit, tinerețea părinților noștri, întâmplările din clasele primare?
Realitate materială sau realitate psihică
Ca și visele și fantasmele, amintirile sunt produse psihice și fac parte din “realitatea psihică ce desemnează toate formațiunile psihice care rămân supuse principiului plăcerii, opunându-se astfel principiului realității materiale. Realitatea psihică nu are mai puțină concretețe și pregnanță, ea este chiar mai determinantă pentru întreaga viață psihică și pentru funcționarea sa.” (Claude LE GUEN, Dictionnaire freudien, în curs de apariție la Editura Fundației Generația)
Carevasăzică amintirea dintr-un anume moment este cea mai convenabilă pentru momentul respectiv sau...cea mai puțin neplăcută. Este de fapt un produs al mecanismelor de apărare și nicidecum o reproducere a realității. Astfel încât nu doar că ne amintim ce ne convine pe moment dar și cum anume ne convine. Este trecutul nostru, veți spune și putem face cu el ce vrem ca cu toate lucrurile care ne aparțin. Frații Lumiere au inventat fotografia și apoi filmul pentru a păstra figurile pe care psihicul nostru le-ar modifica în timp. De atunci, putem să ne construim istoria și cu ajutorul fotografiilor. Dar acum vă propun să ne apropiem de amintiri ale scriitorilor și ale pacienților ca să putem mai apoi să discutăm despre interesul psihanalizei pentru legătura dintre trecut și prezent. Așa cum spuneam, casa în care am copilărit, membrii familiei și școala sunt conținuturile de bază ale amintirilor din copilărie. Așa că am selectat câteva pasaje care sper să vă scufunde și pe voi în propriile amintiri.
Casa și colțul în care ne ascundeam
Întotdeauna o casă curată sau întunecată, mirosind a umed sau a plăcinte fierbinți, cu pod sau pivniță, cu mobile care scârțâie, un drum de la sau spre ceva, un cer cu nori amenințători de furtună sau plin de stele, o apă limpede și frumos curgătoare ca Ozana lui Creangă sau tulbure și înfricoșătoare, o pădure sau o grădină, ciripit de păsări, vâjâit de vânt, frig năprasnic sau arșiță nemiloasă, tăcere adâncă și întuneric fără margini, hohote de râs, suspine sau văicăreli, clopote sau tobe – toate sunt părți indispensabile din amintiri, vise și povești care ne aduc pe limbă, în nări, în  urechi, în palmă sau în fața ochilor lucruri demult dispărute din realitatea exterioară.
Gaston Bachelard (1957) susține dans La Poétique de l’espace că casa este un instrument cu care facem față cosmosului...În casă, care este și copilăria însăși, opoziția între interior și exterior, frigul de afară și căldura dinăuntru se întâlnesc, ca un spațiu de vis intercalat cu amintiri, în care separarea între exterior și interior corespunde unei idealizări a interiorului în opoziție cu pericolele lumii.  Căci timpul în care pântecul mamei ne proteja de exterior nu ni-l amintim dar înăuntru nostru au rămas crâmpeie din siguranța și căldura pe care alți conținători ni le-au asigurat, casa și familia.
Îmi amintesc și că, în noua casă, unul dintre spațiile care mă atrăgea cel mai mult era un colț din spatele patului unde dormeau mama și sora mea. Patul era în formă de L, ceea ce crea, într-unul dintre colțurile camerei, un spațiu gol în care probabil mă puteam juca singură. Acolo îmi plăcea să mă ascund – un loc atrăgător, ca un cuib protector. Într-unul dintre capitolele cărții sale, Bachelard (La Poétique de l’espace ) spune că orice colț din casă, orice unghi din cameră, orice spațiu minuscul în care ne place să ne ascundem, pentru a vorbi cu noi înșine este, pentru imaginație, o singurătate, adică, embrionul unei camere, embrionul unei case...O cameră imaginară este construită în jurul corpului propriu care este intenționat bine ascuns atunci când ne refugiem într-un colț...Mi-am construit deci pentru mine însămi, așa cum mulți copii fac în colțuri sau ascunzători, propria mea casă, protejată de angoasele care planau în casa bunicilor. În colț, am găsit sensul protecției și adăpostul unei case. În spatele patului, eu mi-am construit casa mea, un punct de observare, în care puteam să mă protejez și să răspund la nedreptățile istoriei. În Spațiul familial și ruptura sa, Belinda Mandelbaum  face legătura cu alte producții ale psihicului nostru: simptomele. Simptomele sunt ascunzătorile noastre, adăpostul nostru și dezvoltarea formelor noastre speciale de exprimare. Poate că pornind de la acest colț eu mi-am construit pentru mine cunoașterea lumii. Și fără îndoială, în casa în care trăiesc în prezent, în anumite camere, în mijlocul mobilelor, imperceptibil, acest colț din spatele patului este încă prezent, ca o materializare a îmbinării dintre amintirile și visele mele. (Professeur Docteur Belinda Mandelbaum , « L'espace familial et sa rupture : entre rêves et souvenirs », Le Divan familial, 1/2011 (N° 26), p. 125-136)
Familia
Levy Strausse, antropolog scrie în Regard éloigné: – Familia este locul în care ne oprim, dormim și mâncăm, în care exprimăm lucrurile cele mai intime, în care ne protejăm și ne adăpostim de toate obstacolele care ne stau în cale.
Iar Anatol France își descrie cu mult talent trăirile de copil - “Eram fericit, eram foarte fericit. Mi-i închipuiam pe tata, pe mama și pe bona mea ca pe niște uriași foarte blânzi, martorii zilelor dintâi ale lumii, neschimbători, veșnici, unici în felul lor.” (Cartea prietenului meu).
Haotice, ordonate, pline de nostalgie, de tristețe și chiar de mânie, voit vesele, încurajatoare sau persecutoare, amintirile sunt făcute mereu într-un aici și acum, atunci când le povestim sau...când ne luăm inima în dinți să le scriem. Visele le seamănă căci și ele pun laolaltă bucăți de viață, mirosuri demult uitate, zbucium sufletesc, vorbe și personaje care mai de care. Transformate de minte și de suflet față de modelele lor originare, mama, tata, vecinul, fratele, bunica, învățătorul, doctorul, unchiul, dădaca par să nu lipsească din nicio amintire. Ca într-un sat din toate timpurile, există un bolnav, un înțelept, un vraci, o babă zgârcită, o femeie atrăgătoare, un bărbat mânios, niște copii puși pe șotii, poate un preot, un cioban, o fată bătrână, un negustor, un frizer, un hoț sau o femeie însărcinată...Toți fără nume sau cu nume puse la întâmplare de mintea noastră care nu suportă nimicul, cu figuri încețoșate dar cu trăsături prea clare pentru cât timp au străbătut.
La fel cum raftul bibliotecii pune Freud lângă Ion Creangă, poezii pentru copii, reviste de știință și tehnică, Alexandre Dumas și Jules Verne și n-am văzut nicio carte plecând pe alt raft, tot așa și amintirile noastre înghesuie în câteva imagini sau amestecă în șiruri de vorbe fără noimă, toate aceste elemente, despre care am putea jura că au făcut parte din trecutul nostru.
Atunci când pacientul nostru este compus din mai multe persoane, așa cum sunt cuplurile și familiile, avem de-a face cu mai multe trecuturi: un trecut comun al lor și cu trecuturi diferite ale fiecăruia până în momentul în care s-au întâlnit. Formarea cuplului și a familiei nu se fac instantaneu odată cu semnătura pe certificatul de căsătorie sau pe cel de naștere, la fel cum nici certificatul de deces nu scoate un membru din familie. Toate familiile conțin vii și morți, prezenți și absenți într-o țesătură la care membrii ei lucrează continuu și care nu se sfârșește niciodată. Pânza pe care Penelopa a țesut-o în așteptarea lui Ulise, nu era o pânză propriu-zisă ci un mecanism de apărare contra atacului asupra cuplului și o istorie a perioadei în care ei au trăit despărțiți. Așa cum ne amintim cu toții, familia povestește, este una dintre sarcinile ei – aceea de a transmite. Bunica povestește nepoților cum s-a întâlnit cu bunicul, cum nu s-a mai întors tatăl ei din război și cum și-a îngropat unul dintre copii. Tatăl povestește despre camarazii din armată iar copiii povestesc despre ce jucării au primit prietenii lor.
Am lucrat recent cu un grup de părinți și una dintre persoane își amintea: „mama mea era ascultătoare; când i-a spus profesoara să mă ducă înapoi la școala de muzică, imediat s-a dus și a vorbit să mă mute înapoi. Nu știu dacă în sinea ei își dădea seama de talentul meu sau dacă pur și simplu îi respecta mult pe profesorii care mă auzeau cântând și se baza pe ei că știu ce-i mai bine pentru mine.”
Cât privește afectele, despre care spuneam la început că sunt modificate în timp de psihic, știm cu toții evenimente care ne-au supărat teribil în anii copilăriei  și pe care acum le privim amuzați la fel cum s-a întâmplat și cu frica de merge singuri pe drum, rușinea de a fi certați sau curiozitatea cu care scotoceam. Și pentru a vedea din nou lumea cu ochi de copil, să citim puțin din Mondiano:  „Spre dreapta, piața gării, veșnic pustie, unde-am învățat să mergem pe bicicletă....Băiatul farmacistului era unul dintre colegii mei de clasă și, într-o noapte, tatăl său s-a spânzurat cu o frânghie al cărei cap îl legase cumva de terasa galeriei....Ajungeai în fața primăriei și a trecerii de cale ferată. După ce-o lăsai în urmă pe aceasta, mergeai de-a lungul uliței celei mari a satului care urca până când ajungeai în fața bisericii și la monumentul eroilor. În această biserică, odată, la o liturghie de Crăciun, eu și cu fratele meu am fost primiți printre copiii de la cor.” (Patrick Mondiano – Suspendarea pedepsei, editura Art, 2015)
Ale cui sunt amintirile noastre?
„În turcă este mai potrivit să apelăm la trecutul narativ, care mie îmi place foarte mult și de care ne folosim când istorisim vise, basme și alte întâmplări pe care nu le-am trăit direct, sau când povestim ceea ce se petrecea pe vremea când eram în leagăn, în cărucior sau când prindeam să facem primii pași. Căci aceste prime experiențe de viață ne sunt relatate de părinți la ani de zile după consumarea lor, așa încât ne ascultăm, înfiorați de plăcere, propria poveste, cu sentimentul că este vorba de primele cuvinte ori de primii pași ai altcuiva. Simțământul acela încântător, care ne duce cu gândul la mulțumirea pe care o încercăm când ne vedem pe noi înșine în vis, ne strecoară în suflet o deprindere care ne va otrăvi apoi întreaga viață: ne facem, așadar, un obicei din a afla de la alții sensul lucrurilor pe care le trăim – chiar și al celor mai profunde desfătări pe care le gustăm. Căci la fel ca în cazul acestor „amintiri” din prima copilărie pe care, ascultându-le relatate de alții, ni le însușim cu entuziasm și despre care credem mai apoi că au început să ne revină treptat în minte, așa încât le povestim celorlalți cu deplină convingere, ceea ce spun ceilalți despre feluritele lucruri pe care le săvârșim în viață devine, după o vreme, o amintire care contează chiar mai mult decât ceea ce am trăit cu adevărat, nemaifiind rodul gândurilor noastre.” (Orhan Pamuk – Istanbul, Polirom 2011). Orhan Pamuk, cel care a primit premiul Nobel pentru descrierea orașului copilăriei sale, și-a trăit primii ani într-un bloc ce aparținea bunicului său și care purta numele lor de familie. El împreună cu părinții lui locuiau la un etaj iar bunicii la un alt etaj într-un apartament identic. Totuși, de foarte mic, el a văzut și a simțit diferențele enorme dintre cele două apartamente, descriind din amintire, mobilele, decorațiunile, tablourile dar și mirosurile sau felurile de mâncare pregătite de mama, respectiv de bunica. Două lumi diferire la două etaje diferite, fiecare cu bune și cu rele și un băiețel care mergea dintr-una în cealaltă, făurindu-și imagini diferite despre lume împreună cu părinții sau împreună cu bunicii, fiecare generație având propria descriere și interpretare a realității dar și a lui.
Așadar nu doar că o parte a amintirilor noastre sunt ale altcuiva dar și, de-a lungul timpului, vom alege tot după principiul plăcerii pe care dintre ele le păstrăm. Și aici putem aminti că o altă sarcină a familiei este transformarea trăirilor în reprezentări. Adulții le prezintă copiilor lumea, le arată obiecte și ființe și le spun numele fiecăruia, ascultă plânsul copilului și îl numesc frică, durere sau plictiseală. Adică le traduc copiilor lumea din jur, imposibil de suportat altfel. E firesc acum ca o parte din amintiri să aibă glasul adulților și să fie produsul aparatului lor psihic.
Școala
„În prima dimineață, regăseam sub gardul viu lopățelele noastre ruginite și găletușele de plajă, uitate de anul trecut; după-masă, bicicletele noastre în garaj; și ultimele zile, când venea septembrie, mama scotea dintr-un cufăr haine din lână groasă roșie mirosind a camfor care anunțau întoarcerea la Paris. Echinocţiu și începutul școlii, maree înalte și caiete noi, erau totuna.” (J.-B.Pontalis – L’amour des commencements – Gallimard, 1986) își amintește Jean Bertrand Pontalis, cunoscut nouă mai mult ca psihanalist decât ca scriitor. Sigur ca amintirile nu sunt niște înșiruiri de amintiri, nume, locuri sau senzații ci sunt mai întîi de toate niște asocieri între afecte și reprezentări. Ascultarea psihanalitică nu înseamnă a auzi ce spune pacientul ci a ne conecta propriul inconștient la al lui. Mai degrabă, reveria este manifestarea atenției egal flotante și nu starea de vigilență. Dar să ne întoarcem încă puțin la școală cu Stefan Zweig:
„Vag mi-aduc aminte cum la vârsta de șapte ani trebuia să învățăm pe de rost și să cântăm în cor un cântec despre „vesela și fericita vreme a copilăriei”. Și azi îmi răsună-n urechi melodia acelui cântecel simplu-simpluț, dar încă de pe-atunci nu-mi prea venea să-i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc convins. Întreaga perioadă a școlarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin și-o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată „vesel” și „fericit” cât a durat acel monoton, searbăd și rece stagiu școlar care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai frumoasă și cea mai liberă a existenței, ba chiar trebuie să mărturisesc că nici astăzi nu-mi pot reprima un sentiment de invidie când văd cât de fericiți, liberi și neîngrădiți cresc copiii în acest secol. Tot nu-mi vine să-mi cred ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu profesorii lor cu naturalețe și aproape de la egal la egal, cum se grăbesc voioși spre școală, nu ca noi, stăpâniți de un permanent complex de inferioritate...” (Stefan Zweig, Lumea de ieri, Humanitas, 2012).
Închei aici periplul prin literatura și încerc să mă refer puțin la câteva dintre conceptele freudiene cele mai legate de amintiri: amintirile-ecran, efectul retroactiv și transferul.
Pentru amintirile-ecran, vom fi chiar auditorii prelegerii pe care Freud o ținea acum 100 de ani:
„din golul memoriei care învăluie primii ani de copilărie se ridică unele amintiri bine păstrate, cele mai multe dintre ele resimțite foarte plastic, amintiri care nu pot justifica această calitate a conservării. Cu materialul de impresii care apar ulterior în viață, memoria noastră operează o selecție. Ea păstrează ceea ce este important și lasă deoparte ceea ce este neimportant. Cu amintirile păstrate din copilărie, lucrurile se petrec altfel. Ele nu corespund cu necesitate unor evenimente importante din copilărie, nici măcar acelora care ar fi trebuit să pară importante din punctul de vedere al copilului. Adesea, ele sunt atât de banale și în sine nesemnificative, încât ne întrebăm mirați de ce tocmai acest amănunt a scăpat de uitare. Am încercat și eu să abordez cu ajutorul analizei enigma amneziei infantile și a resturilor de amintire care o străpung și am ajuns la concluzia că și la copil s-a păstrat în amintire numai ceea ce este important. Numai că, datorită proceselor cunoscute de dumneavoastră, de condensare și mai ales de deplasare, acest lucru important este reprezentat de altul, care pare neimportant. Am numit de aceea aceste amintiri din copilărie, amintiri-ecran; prin analiza temeinică, putem dezvolta din ele tot ce a fost uitat.” (Sigmund Freud, Opere esențiale, vol.1 – Introducere în psihanaliză)
Cu patru ani înainte, Freud scrisese în Amintire, repetiție și elaborare: “În unele cazuri am impresia că amnezia legată de copilărie, cunoscută și atât de importantă pentru teoria noastră, este complet echilibrată de amintirile ecran. În acestea nu se păstrează numai ceva esențial din copilărie, ci de fapt tot ceea ce este esențial...Ele reprezintă anii de copilărie uitați, tot atât de bine pe cât reprezintă conținutul manifest gândurilor visului.” (Amintire, repetiție și elaborare, Sigmund Freud, Opere esențiale, vol.11 – Tehnica psihanalizei)
         De când avem amintirile?
“De cele mai multe ori nu se lasă trezită amintirea unui tip special de experiențe extrem de importante, din copilăria foarte timpurie, care la vremea lor au fost trăite fără a înțelege și nu au căpătat înțelegere și interpretare decât retroactiv.
Când primim un pacient, individual, cuplu sau familie ba chiar și instituție și începem să-l ascultăm, să-l privim și să-l simțim, gândul ne zboară adesea la trecutul lui, cel care nu ne este accesibil în mod direct. Suntem, după comparația lui Freud, ca niște arheologi, care descoperă câteva cioburi, câteva oase și câteva pietre dar au sarcina de a reconstrui cu ajutorul lor o lume întreagă, cu clădiri și drumuri, cu oameni care au un mod de viață, vorbesc o limbă, au niște îndeletniciri, o religie și un trecut. Totuși Freud susține că am fi mai avantajați întrucât oamenii noștri sunt încă vii și împreună cu ei vom reconstrui trecutul din vestigiile rămase. Pacientul vorbește, se mișcă, simte și fiecare dintre aceste acțiuni conțin în ele amintiri, vise, afecte și repetiții. Ordinea lor este cea a liberei asocieri, influențate de rezistențe și de transfer. Mult timp după ce le vor fi auzit prima dată, pacientul și psihanalistul le vor pune în ordine și multe dintre ele vor căpăta un sens în analiză așa cum în adolescență de-abia au căpătat sens, grație efectului retroactiv, senzații trăite în copilărie.
La o ultimă întrebare pe care ne-o punem astăzi: Ce se întâmplă cu ce nu ne amintim?, începem să răspundem tot cu vorbele lui Freud:
„...analizandul nu își amintește absolut nimic din ceea ce este uitat și refulat. Ci pune în act aceste conținuturi. El nu le reproduce în calitate de amintire. Ci în calitate de faptă, de act, el le repetă, fără a ști, desigur, că le repetă. De exemplu, analizandul nu povestește că își amintește că a fost ostil și neîncrezător față de autoritatea părinților, ci el se comportă astfel față de medic. El nu își amintește că în cercetarea sa sexuală infantilă a rămas neajutorat și descumpănit, ci aduce o grămadă de vise și asociații încâlcite, se plânge că nimic nu îi iese și crede că soarta lui este să nu poată duce niciodată la capăt o întreprindere. El nu își amintește că s-a rușinat foarte tare de anumite activități sexuale și că s-a temut ca acestea să nu fie descoperite, ci arată că se rușinează de tratamentul căruia i se supune acum și caută să îl păstreze pe acesta secret.”
Lucrez cu un cuplu în care părinții doamnei au divorțat când ea era foarte mică, deci nu și-a văzut părinții împreună într-un cuplu conjugal iar domnul spune: „Părinții mei se iubeau foarte mult dar se certau fără încetare. Nici nu știam când se iubesc și când se urăsc.” Asta ne explică de ce ei nu pot sta nici împreună nici separați și sunt un bun exemplu pentru ceea ce doi psihanaliști de cuplu au numit poziția narcisică paradoxală „Împreună ne ucidem, separat murim”
„Bunica mea cu care am stat era o femeie foarte dură, nu mă lăsa să fac nimic, mă certa tot mereu și mă pedepsea. Țin minte că n-aveam voie să ies din casă. Dar era bine față de cum era când veneam la părinții mei. La mama era un haos și nu mă înțelegeam deloc cu soțul ei. La tata, era și mai rău, niciodată nu știam ce vrea de la mine și când eram adolescentă s-a căsătorit cu o tipă cu doar câțiva ani mai mare ca mine.” Așadar în psihanaliza legăturilor, vedem cum inconștient se transmit din generație în generație tipurile de legături. Legătura de cuplu a părinților se va regăsi în cuplul actual și legătura de cuplu sau familială se va repeta firește în transferul asupra terapeutului și cadrului terapeutic.
Am ajuns la sfârșitul eseului meu despre amintiri din copilărie și am să-l închei cu o proprie amintire al cărei destin ulterior îl cunosc: Aveam 4 ani și jumătate, era seara înainte de cină. Stăteau cu mama și tata în bucătărie. Deodată s-a stins lumina, tata m-a luat în brațe și mama țipa: sub tocul ușii! Am încercat să mă prind ce se întâmplă și l-am întrebat pe tata dacă a început războiul iar el mi-a răspuns amuzat: Nu, e cutremur! Habar n-aveam despre acest cuvânt dar știu că mi-a plăcut foarte mult ce a urmat. Am ieșit din bloc, într-un haos general, împreună cu vecinii de la toate etajele și din toate blocurile. Țopăiam de bucurie și priveam nelămurită cum unii dintre ei erau în halate de baie iar alții plângeau și țipau. Am stat multe ore într-un loc inaccesibil de obicei – în rondul cu iarbă din jurul statuii din mijlocul bulevardului. Îmi amintesc sunetele produse de prăbușirea cărămizilor de la blocul care continua să se dărâme, țipete, plânsete, sirene și fragmente din discuțiile celor mari. Eram încântată că stăteam toată noaptea afară în loc să trebuiască să-mi pun pijamaua, să-mi spun rugăciunea și să mă culc. 3-4 ani mai târziu am început să aud despre diverși prieteni ai părinților, vecini sau actori: a murit la cutremur. Un prim fior de teamă mi-a străbătut sufletul, am înțeles retroactiv sunetele sirenelor și plânsetele vecinilor. După încă 5-6 ani, am fost trezită noaptea de un cutremur, mult mai slab ca cel din copilărie și am simțim spaima și dezorientarea. De data asta, eram obosită și aș fi vrut să mă culc dar mi-era frică. Ciudat, nu mai eram așa de încântată să nu dorm toată noaptea. A urmat cutremurul în care s-a avariat grav liceul în care eram, cel în care aveam doi copii mici și cel în care eram în ședință cu un pacient. Fiecare a lăsat în urmă alte amintiri dar de-abia acum pot recunoaște trăirea puternică din fiecare. O numeam ba bucurie, ba excitație, spaimă, frică sau groază dar acum aș alege denumirea de angoasă.

vineri, 3 februarie 2017

Motivul 1 - Copilul trăiește în familie



Implementarea terapiei analitice de cuplu și familie în România pleacă de la constatarea Ancăi Ganciu, care lucrând deseori cu copii, constată în mare parte că munca ei individuală este în mare parte afectată de intervenția familiei. Se întreabă dacă în lume există și altceva decât munca Anei Freud sau Melaniei Klein. Așa are loc întâlnirea cu Rosa Jaitin.
Când se lucrează cu un copil, există de multe ori tendința de a lucra exclusiv cu copilul dar părinții vor fi prezenți, că vor fi prezenți în terapie sau la începutul sau sfârșitul ședinței ei vor fi oricum prezenți, măcar prin faptul că, de cele mai multe ori, ei plătesc.
Principiul legăturii presupune o imagine generală a familiei în care ceea ce se întâmplă cu copilul este un simptom familial. Familia acuză dificultatea copilului ca o dificultate familială în care cea care are nevoie de ajutor este însăși familia. Lucrul acesta este ușor de înțeles dacă ținem seama de ceea ce reprezintă copilul - narcisismul părinților (puiul ciorii este cel mai frumos pentru mamă). Tendința psihanalizei clasice și a multor altor terapii este de a răspunde nevoii părinților de a scăpa (de a izola) problema și de a aduce copilul la reparat așa cum fac cu bunurile personale. Invitația adresată părinților de a participa nemijlocit la terapie este o schimbare majoră pentru că mută problema de la simptomul izolat (faptul că un copil are diverse probleme) la ansamblul legăturilor familiale. Dar asta va necesita o altă teorie, o altă tehnică, o altă strategie de lucru. Și asta se învață.
Aș descrie această situație ca fiind prima care motivează utilizarea dispozitivului de cuplu și familie.

joi, 2 februarie 2017

Chișinău – Cursul de bază de Terapie Analitică de Cuplu și Familie.


A început perioada de înscrieri pentru cursul de bază de terapie analitică de cuplu și familie din Chișinău. Cursul se adresează terapeuților, asistenților sociali, psihologilor, medicilor care lucrează în mediul instituțional sau privat cu copii, dependență, cupluri, familii, etc. Cei care doresc mai multe amănunte ne pot contacta.

Pentru înscrieri - Octavian Lozinschi - +373/68123410 - octavian.lozinschi@gmail.com
Cursul se înscrie în cadrul secțiunii de cuplu și familie (secțiunea a-IV-a) din cadrul Federației Europene de Psihoterapie Psihanalitică și este susținut de Asociația Română de Psihanaliza Legăturii de Grup și Familie ”Enrique Pichon Riviere”. Asociația Română este full - member în cadrul EFPP.

Din experiența anterioară, schimbarea fundamentală este că am renunțat la utilizarea Skype-ului ca modalitate de lucru, cursul se va desfășura în Chișinău.

O să încerc să răspund în zilele următoare la unele întrebări privind utilizarea dispozitivului analitic de cuplu și familie.

luni, 23 ianuarie 2017

Babette Cole - Mami nu mi-a spus





Această cărticică ne ajută să abordăm subiecte dificile (divorțul, sexualitatea, boala etc) și poate constitui ea însăși un bun început pentru o discuție pe care nu știm cum s-o începem sau pe care o evităm sau amânăm de mult timp.

Sinceritatea față de noi înșine este esențială atunci când ne gândim care sunt subiectele despre care ne este greu să vorbim și de ce anume ne este greu. Unii dintre voi veți spune că nu știți ce să spuneți sau că nici vouă nu v-a vorbit nimeni despre ele. Alții vor spune că simt rușine, alții susțin că nu găsesc un moment potrivit pentru a le aborda. Dar indiferent de motive și pretexte, recunoaștem că există momente și situații în care ne este greu să vorbim și, dacă ne referim la această carte, să le vorbim cu copiii. Asta ne conduce la un fel de stânjeneală, pe care încercăm s-o evităm, schimbând vorba atunci când copilul sau adolescentul deschide discuția sau pune întrebări, găsindu-ne refugiul într-un limbaj abstract (ca în dicționar), găsind o minciună convenabilă sau amânând discuția. Există firește și situații în care adulții îl ceartă pe copilul care întreabă sau îl resping propunându-i să nu se mai gândească la așa ceva sau să-și vadă de joacă, de teme etc.

Apoi ne putem aminti dacă noi înșine în trecut ne-am pus aceste probleme, aceste întrebări și ce am făcut cu ele. Am primit oare răspunsuri? Cât de mult ne-am lămurit? Am abandonat orice intenție de a întreba? Sau ne-am satisfăcut curiozitatea cum și când am putut?

Am putea încerca un mic joc în care să ne amintim de întrebările pe care ni le puneam când eram copii și apoi să ne răspundem la ele din ipostaza de adulți.

După ce am aflat ce ne-ar fi convenit să ni se răspunda sau chiar ce părere avem despre curiozitatea copiilor și adolescenților, ce înseamnă interesul lor pentru astfel de subiecte, uneori dureroase sau penibile, putem să ne gândim la răspunsuri "pe fugă" și răspunsuri "pe îndelete" pentru că nu întotdeauna avem chef, inspirație sau timp să abordăm subiectul pe larg. Suntem atunci în situația de a da un răspuns imediat și de a găsi momentul în care să-l reluăm. Mai multe discuții despre același subiect vor aduce mai multă claritate și vor oferi copilului sau adolescentului timpul și disponibilitatea de a se gândi la cele discutate anterior. Un răspuns expeditiv, chiar și suficient de clar sau de corect vor transmite copilului senzația că ne grăbim, că ne este incomod și va evita el însuși o altă discuție.

Apoi putem să luăm în considerare ce este "prea mult", "prea puțin" sau "suficient" pentru o discuție astfel încât să nu împovărăm copilul cu informații sau detalii pe care nu le poate înțelege, să nu fim nici scumpi la vorbă astfel încât să-l punem în ipostaza de a insista  sau a simți că-i ascundem lucruri.

Nu în ultimul rând este important să-i prezentăm un material deja elaborat psihic, pe care l-am gândit înainte sau să ne folosim de amintiri, desene, cărți și nicidecum să-l punem într-o situație traumatizantă. O întrebare trebuie să primească un răspuns preferabil în cuvinte. Prezentarea unei realități brute poate avea un efect distructiv asupra psihicului fragil al copiilor și adolescenților. De aceea, este bine să fim atenți la starea copilului și să încercăm să-l liniștim dacă este speriat sau furios, să-i acordăm încredere și timp pentru a putea exprima ce simte, ce știe deja și ce vrea să afle.

Anca Ganciu




marți, 17 ianuarie 2017

Putem să ne mai jucăm?


Data trecută am scris despre gândurile și amintirile mele în drum spre casa cu cei trei copii și un bunic dar realitatea interioară și realitatea exterioară sunt uneori atât de diferite...Mă gândeam la ce voia să mă întrebe Vitalie dar....nu era tocmai o întrebare căci de cum am intrat de astă dată, el m-a întâmpinat și mi-a spus Ce bine că ați venit, Iurie zicea că n-o să mai veniți!

Am intrat și Iurie încerca să se ascundă. Privirea mea întrebătoare i-a dat curaj Eu cred că sunteți de la școală... ” Nu știam încă ce însemna ȘCOALĂ pentru Iurie dar l-am invitat să continue însă el a tăcut.

Le-am spus că le-am adus un puzzle și ne-am putea juca împreună dacă vor. Erau curioși și asta m-a bucurat. A venit și Nadejda lângă mine. „Tu ești prea mică”, i-a spus Iurie. Am răsturnat piesele din cutie. „Ce muuuulte sunt...”, au strigat amândoi deodată. Nadejda luase cutia și privea cu interes imaginea de deasupra. Vitalie a început să întoarcă piesele cu fața în sus și plin de mândrie a declarat „Trebuie să facem din piesele astea imaginea de pe cutie”. „Cum?”, a întrebat Iurie dezorientat. „Păi...ne luăm după cutie, le punem și noi tot așa, pe culori”. Nadejda ținea cu amândouă mânuțele cutia și n-ar fi lăsat-o cu niciun chip. Bunicul a chemat-o la el „ca să nu-i încurce pe băieți” dar ea deja se urcase la mine în brațe ținând triumfătoare cutia.

Și așa am început să îmbinăm piesele. Eu le spuneam numele țărilor și ei găseau piese de aceeași culoare. Iurie știa câteva litere și încet-încet va putea citi cuvintele de pe hartă. Vitalie încerca să găsească câte o denumire pentru fiecare culoare și tare se mai supăra când nu găsea piesa care să se potrivească.

Când am ridicat ochii, l-am văzut pe bunic privindu-ne. Și el a văzut că îl priveam și a rupt tăcerea „Ce bucurie ar avea și părinții lor să vă vadă”. „O să ne vadă cât de curând”, mi-am spus eu în mintea mea. Tocmai căutam piesele pentru Italia astfel încât vorbele bunicului mi-au folosit să le spun copiilor că acolo sunt părinții lor. „Sunt aproape de noi”, a spus Iurie cu jumătate de gură. „Mai aproape decât crezi”, am spus eu în mintea mea care țesea planuri despre conversații pe skype.

A venit timpul să plec și ei se temeau că voi lua puzzle cu mine așa încât când au văzut că-l las, m-au întrebat cu îndoială „Dar putem să ne mai jucăm cu el până data viitoare?” Zâmbetul meu de încuviințare le-a dat avânt „O să fie gata tot până veniți!”, s-au grăbit ei să promită ca o recompensă pentru darul meu.
Anca Ganciu


luni, 16 ianuarie 2017

Spontaneitate în minte și corp

Spontaneitatea este unul din conceptele generale pe care le folosește psihodrama moreniană, fiind o bază a teoriei lui Jacob Levy Moreno. Acesta o definea ca fiind o energie situată la limita dintre biologic și psihic, similar într-o oarecare măsură conceptului de pulsiune al lui Freud. De fapt, ce au în comun ambele concepte este o formă pe care energia, caracterul viu al omului o ia și cu această problemă s-au confruntat ambii.
O altă problemă majoră era raportul natură – cultură și cum să explicăm și să teoretizăm relația dintre cultură și natură pe care le regăsim în ființarea umană. Pentru aceasta era necesară o energie care să capete o dublă formă – să aibă o parte naturală, să fie o caracteristică a naturii iar pe altă parte să aibă posibilitatea constituirii culturale. Spontaneitatea trebuia să asigure ambele caracteristici. Spre deosebire de eleganta soluție gnoseologică freudiană a pulsiunii care are caracteristici proprii și un obiect, spontaneitatea este mult mai directă, este mai aproape de energia în stare pură.
Spontaneitatea devine o formă de exprimare naturală care se concretizează în creativitate. Stare umană nativă pe care o regăsim la copii este cea de a fi spontani și, prin urmare, creativi. Această spontaneitate se pierde în timp, în special prin intervenția școlii, a schemelor sociale prin care copilul își pierde spontaneitatea și creativitate preferând ceea ce a fost ”conservă culturală”. Cam acesta este punctul de vedere al lui Jacob Levy Moreno.
Propunerea lui este ca obiectivul psihodramei să fie (re)descoperirea stării de spontaneitate pe care am avut-o cândva și acum să o regăsim. Cu alte cuvinte, o stare de regresie prin care să putem redefini persoana noastră în relație cu un terapeut/psihodramatist/regizor și în cadrul legăturilor de grup. Dincolo de această regresie care permite mersul înainte prin ”corectarea” stării psihice, avem și o anumită plăcere a psihodramei care propune jocul ca modalitate de exprimare psihică.
Pe noi ne interesează acum spontaneitatea în relație cu cuvântul și corpul. Dansul este o îmbinare a ambelor trăsături – pe de o parte are reguli fixe, exacte, corecte și pe de altă parte presupune întâlnirea cu una din cele mai primare senzații psihice – muzica, ce presupune în esență spontaneitatea. Un corp care se mișcă o poate face într-un mod stereotip (schizofrenii în criză au mereu aceiași postură corporală) sau într-un mod deosebit, spontan. Totuși, dacă un corp se mișcă pe stradă în pași de dans, probabil că vor apărea mici întrebări despre cetățeanul respectiv.
Este destul de ușor să înțelegem spontaneitatea în relație cu corpul. Problema este mai înșelătoare în ceea ce privește cuvântul. Aparent o persoană care se joacă cu cuvintele pare o persoană creativă și spontană. Această imagine poate să ne înșele de multe ori. Așa cum confundăm un om de cultură cu unul care dacă cunoaște despre 100 de personalități unde și când s-au născut, tot așa acest joc nu este de cele mai multe ori ceva spontan. Ca să înțelegem spontaneitatea în ceea ce privește cuvintele ar trebui să avem imaginea unei terapii analitice. Aici cuvântul pe care pacientul sau terapeutul îl folosesc la un moment dat poate avea două surse:
  1. Poate să fie rodul unei gândiri, trăiri anterioare iar acum este rostit ca aluzie la timpul anterior și re-gândit în ipostaza actuală
  2. Poate să izvorască ”aici și acum” ca rod a relației cu celălalt, cu propriul preconștient și inconștient sau să fie rezultatul unei ”descoperiri”.
Vom considera spontan aceasta din urmă situație. Dar apare întrebarea ce facem cu acest conținut spontan? Cum îl folosim. În el putem găsi bazele creativității și asta nu se referă la a inventa un mod de a face brazi de Crăciun din șervețele de hârtie ci poate să se refere la propria viață, la propria imagine despre lume, la relațiile actuale.
Să ne imaginăm așa – corpul poate să fie spontan, cuvântul poate să fie spontan. Când vom regăsi această situație vom putea să ne imaginăm un om care are o curgere lină de la corp la cuvânt și reciproc, ca o piele care conține natura (corpul) și cultura (cuvântul) și în care dansul poate să fie membrana care le separă și le pune împreună.
Claudiu Ganciu

marți, 10 ianuarie 2017

Părinți plecați II - (De) ce întreabă copiii?

Să vedem continuarea povestirii Ancăi sau, cum zicea Octavian a multor copii care se confruntă cu această problemă:


Când eram pe picior de plecare, Vitalie m-a privit ca și cu ar fi vrut să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar s-a răzgândit. Am încercat să ghicesc ce ar fi vrut să-mi spună și m-am gândit că întrebarea lui va fi tot acolo, că este demult în mintea lui și că va veni un moment în care va reuși să o exprime.
Dar între timp mi-au revenit în minte întrebările pe care le puneam când eram mică și, pe care apoi le-am auzit de la alți copii, semn al unor preocupări și interese specifice acelei perioade.  Ca și visele, întrebările sunt o producție psihică,  sunt “făcute” dintr-un stimul intern (pulsional) și ceva extern (cum ar fi ceva văzut, auzit sau simțit de către copil).
Mi-amintesc, de exemplu, că venise bunica din altă localitate și în casă era agitație. Vorbea cu părinții mei despre cum să ajungă a doua zi într-un anumit loc, într-un cartier, la o adresă. Nu înțelegeam sensul discuției dar simțeam tensiunea. Apoi am auzit că bunica ar fi vrut să meargă împreună cu mama dar mama nu credea că se vor descurca amândouă să ajungă acolo și considera mult mai bine să meargă tata. Bunica s-a rugat toată seara de mama să meargă cu ea a doua zi dar n-a reușit s-o înduplece. Când m-am trezit a doua zi, am întrebat-o pe mama unde au plecat bunica și tata. Mama mi-a răspuns că s-au dus la tanti Mimi, sora bunicii dar părea supărată și fără chef de vorbă. Voiam să o întreb de ce n-am mers și noi dar m-a răzgândit. Știam că nu e momentul bun să insist cu alte întrebări. Mi-amintesc perfect amestecul de neliniște și de curiozitate. Cu puțin timp în urmă, întrebasem de ce există oameni galbeni cu ochii oblici și alții cu pielea neagră și cum de pielea lor este atât de diferită de a noastră. Am primit diferite răspunsuri, unele mai științifice, despre “rase”, altele mai simple (“așa s-au născut ei”), ba chiar cineva mi-a spus că există și “piei roșii”. Apoi am auzit că dintr-un tată negru și o mamă albă iese un copil mulatru și, am simțit că în loc să mă lămuresc, îmi apar tot mai multe întrebări dar atunci când le pun, adulții se amuză sau spun că sunt curioasă sau deșteaptă. De data asta însă nu era așa. Întrebările mele nu erau bine primite, mama nu părea doritoare să le audă...așa că am continuat să mă întreb în sinea mea unde s-au dus.
Seara, bunica și tata au revenit, păreau obosiți și bunica era îmbrăcată în negru. Pe moment am simțit că totul îmi devine clar: tanti Mimi murise. Dar în scurt timp am început să mă întreb de ce nu-mi spuneau și mie, de ce eu și mama nu am mers, ce întâmplă când cineva moare, de ce moare, dacă și alți oameni mor etc.
Această amintire a celor întâmplate atunci și a celor simțite de mine la 4-5 ani, ne folosește acum pentru a-i înțelege pe copii, a înțelege că ei se frământă și se întreabă despre tot ce este în jurul lor și că acesta este începutul gândirii. Cu siguranță, nimeni nu știe și nu are timpul și răbdarea pentru a răspunde la toate întrebările puse de copii. Dar să nu uităm că sunt și întrebări pe care copiii nu le pun ci încearcă singuri să găsească un răspuns pentru că simt că adulții s-ar supăra, s-ar întrista sau i-ar certa. Așadar “nu înțelege el că e prea mic”, “ce rost are să-i spunem că oricum nu poate face nimic”, “de ce să întrebe lucruri la care nu știu să-i răspund”, “o să afle când o să mai crească” sunt exprimări ale unei concepții în care copiii nu sunt oameni, nu gândesc, nu se întreabă, nu au griji ci le sunt suficiente acoperișul de de-asupra capului, niște hăinuțe, ceva de mâncare, eventual ceva cu care să se joace. Nici vorbă de cuvinte, emoții, lacrimi, întrebări, dorințe, gânduri, planuri...
Așadar...ce întreabă copiii?



joi, 5 ianuarie 2017

La statuia lui Ștefan cel Mare


În prima mea vizită în Chișinău, acum circa 10 ani, am întâlnit un obicei sau, mai corect spus, așa mi s-a spus, că există un obicei ca tinerele cupluri ce se căsătoresc să meargă la statuia lui Ștefan cel Mare unde fac poze. Nu știu dacă este adevărat sau nu, nu știu dacă este un obicei într-adevăr și, dacă este, nici nu știu când a apărut. Dar cu imaginea asta am plecat atunci și cu întrebarea – ”de ce oare?”.

Pe atunci eram la începutul interesului meu pentru cupluri, care, ulterior, a devenit o specializare pentru mine prin formarea în terapie analitică de cuplu și familie, așa că nu aveam nici un răspuns. Nu susțin că azi am. În ultimii 10 ani am văzut multe cupluri, de obicei în situații de criză, de nefericire, nici unul nu a vorbit de pozele de la nuntă. Am mai întâlnit obiceiul unui loc în Kazahstan, dar evident, nu era vorba despre Ștefan cel Mare. Atunci mi-am amintit de Chișinău. Mă întrebam cum este în București, locul unde muncesc și pe care, teoretic, l-aș cunoaște mai bine. Tinerii miri fac poze în spații deschise, în Cișmigiu, în parcuri, undeva în natură dar nu există un loc deja fixat.

Poate că este vorba despre URSS, până la urmă ce au în comun Chișinăul și Almaty? Istoria tradițională a apartenenței la Moscova și la specificul rusesc. În rest totul pare diferit – limbi diferite – pe de o parte kazaha, pe de alta parte româna sau moldoveneasca, cum preferați să o numiți. Până și cuplurile sunt diferite, ca mentalitate, legislația este similară. Dacă este să considerăm că Stalin este un lucru comun la două entități așa de departe una de alta, atunci am putea avea o logică. Dar atunci Ștefan cel Mare ar fi un substitut al lui Stalin.

Sigur că Ștefan cel Mare este un simbol pentru Moldova. Dar care ar fi legătura lui cu cuplul? Poate faptul că era un mare iubăreț? Ceea ce ar cam fi în opoziție cu valoarea de fidelitate presupusă de familie în societatea noastră.
Este necesar un loc tradițional pentru o poză de nuntă? Sau până la urmă ce sunt aceste fotografii pe care nuntașii le fac? Care este rostul lor?

Răspunsul clasic ar fi cel de amintire. Să nu se uite? Ce s-ar putea uita? Fotografia este o imortalizare, adică o trecere în ne-moarte. Nunta este considerată de cupluri un moment fericit. Nu știu cât la sută dintre miri și mirese s-au simțit fericiți în timpul nunții lor dar, așa este considerat. Ce s-ar putea trece în nemurire este asigurarea că este ceva fericit? Adică, în momentele de cu totul alt gen, cele în care oamenii se vor simți triști, deprimați, certați, supărați să aibă o imagine clară a deciziei lor fericite sau poate a faptului că sunt și motive pentru care cei doi sunt într-un cuplu împreună.

Mai putem descoperi ritualul, adică o piele pe care cuplul o îmbracă pentru a fi un cuplu și a deveni o familie. Dacă există un loc ritualic de pozare, atunci am putea să vorbim despre o ”piele” în care socialul pune cuplurile. Adică, cuplurile sunt asigurate că nu sunt abandonate, că aparțin societății, că există o apartenență care nu se va șterge în timp. O ipoteza!

Mai pot gândi că nunta este un element important. Din teorie știm că nunta este un element de stress, că inconștient ceea ce se dispută este plecarea de acasă a mirilor, știm că separerea, pierderea copiilor pe care părinții îi iubesc pentru a le da unor indivizi care nu se compară nici cu tatăl și nici cu mama proprie este un moment plin de angoasă, este un doliu. Întregul ritual ar putea asigura o apărare împotriva doliului – ”nu mai am fetita mea ci vine unul, (nesuferit de obicei ) care mi-o ia și, colac peste pupăză, fetița mea mai spune că îl și iubește”. Dar poate că astea sunt clișee psihanalitice. O altă ipoteză! Oare cum stau lucrurile de fapt?

Nu pot spune că am un răspuns privind obiceiul unei comunități de a face poze într-un loc sau în unele locuri la nuntă dar mi se pare o întrebare de împărtășit.

luni, 2 ianuarie 2017

Părinții plecați...

În viața profesională întâlnim tot felul de situații, cele mai multe pun diverse întrebări. Anca ne propune să le împărtășim plecând de la o situație, ea scrie:

Intru în odaie și văd trei copii și pe bunelul lor. Nadejda, Iurie și Vitalie au rămas doar cu bunelul după ce anul trecut a murit bunica. Părinții lor sunt plecați la muncă în Italia.
De fapt, Nadejda și Vitalie sunt frați  iar Iurie e verișor cu ei. Mai întîi a plecat tatăl lui Iurie, la scurt timp a plecat și mama lui, apoi părinții lui Vitalie s-au hotărât și ei să plece în același loc pentru că „era de muncă”.
 Nadejda s-a născut în Italia dar la 5-6 luni au adus-o la bunici căci mama ei nu putea lucra cu ea acolo. Acum are aproape 3 ani iar fratele ei are 4 și jumătate. Iurie are 8 ani și merge la școală, uneori...
Vitalie e cel mai vorbăreț și spune că părinții vor veni acasă de Crăciun dar Iurie încearcă să-l facă să înțeleagă că a trecut Crăciunul. Vitalie e sigur că părinții vin de Crăciun...e drept că nu-i este foarte clar că este câte un Crăciun în fiecare an...

Nadița stă în brațe la bunel și se uită la ei. Nu vorbește încă dar „e tare cuminte”.
„Mergeți la grădiniță?”, îi întreb. „Stau eu cu ei”, spune bunelul. „E mai bine acasă, nu-i așa?”, îi întreabă el pe băieți. „Nadița e mică, ne-a adus-o acum un an și ceva, o să meargă și ea la școală dar nu știu  eu dacă mai am zile până-atunci”.
„Dar Iurie merge la școală? ”,  întreb cu șovăială în glas. „Eeh, mai merge dar nu-i place”. „Nu am cu cine să mă joc”, se grăbește el să adauge. „Și dacă ai școală domniță, tot nu-ți găsești de muncă, nu vedeți?” Părinții lor sunt toți plecați departe, tot ca să le fie copiilor mai bine, trimit bani și peste câțiva ani o să înceapă o casă, numa’ să mă țină pe mine Dumnezeu până atunci că dacă m-oi duce și eu pe lumea cealaltă, trebuie să-i ia la ei în Italia”.
Mă uit prin jur, văd câteva jucării de bebeluș, un televizor și rufe întinse la uscat. Oare ce fac copiii toată ziua?, mă întreb în sinea mea. Dar răspunsul pare simplu – stau cu bunelul, mănâncă, dorm, se uită la televizor și....sunt cuminți...Gândul meu e întrerupt de fetiță care începe să plângă. Bunelul începe s-o legene și unul dintre băieți îi aduce o bomboană. Nadița tace și mănâncă bomboana. Bunelul o privește cu drag. Apoi se uită la băieți care începuseră să se hârjonească și le face semn să tacă. ”Șșșșt....că poate adoarme”. Băieții îl ascultă. Ne uităm toți la fetiță cum adoarme legănată de bunic.
”Și lor le e greu acolo în Italia, să știți. Mereu plâng la telefon că le e dor de copii, mă întreabă dacă au crescut, dacă sunt cuminți, dacă ne descurcăm cu ei. Le pare și lor tare rău, ce să facă dacă nu găsesc de muncă aicea. Or să vină peste câțiva ani când or să fie și copiii mai mari, o să fie bine atuncea. Știți, spune el în șoaptă, nu le-am spus că a murit a bătrână ca să nu sufere și ei...ce rost avea să le spun...ce puteau ei să facă de-acolo? S-a dus tare repede, nici copiii nu prea știu... Iurie mă mai întreabă de ea dar copiilor nu poți să le spui că sunt și ei mici și nu înțeleg...”
E timpul să plec. Îmi iau rămas bun și le spun că voi reveni săptămâna viitoare. ”Veniți când vreți că suntem aicea, unde să ne ducem? ” Băieții îmi zâmbesc, am senzația că Vitalie ar vrea să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar se răzgândește. Nadejda doarme învelită cu o jachetă tricotată.
Când ies în curte, îmi dau seama că aș mai fi stat. Încep să derulez în minte ce am simțit și ce am gândit cât am stat cu ei. Apoi o întrebare îmi apare brusc: ce voi face data viitoare? Să le duc un joc și să ne jucăm cu toții? Multe piedici apar și ele imediat în minte: bunelul nu prea vede, Nadejda nu vorbește, ce am putea juca? Apoi mă gândesc să le duc o hartă sau un joc cu țări, să vadă unde e Italia. Încet-încet o să înceapă și fetița să vorbească, o să se joace toți trei și apoi o să meargă la grădiniță. Gândul meu merge prea departe, e menit să mă înveselească, să alunge tulburarea pe care o simt. Încerc să mi-o imaginez pe bunica. Cum a murit? Ce cred copiii despre asta? Dar despre părinții lor? Să-i duc și un joc cu litere și cifre lui Iurie, are deja 8 ani, n-am întrebat în ce clasă e.
Îmi amintesc frânghia cu rufe întinse la uscat, erau foarte curate și în casă era curat. Bunelul se descurcă bine, e trecut prin viață și îi iubește pe copii. Le vrea binele.  Apoi încep să mă gândesc la părinți. Pot să vorbesc cu ei la telefon și poate chiar pe skype. Dar de ce să-i văd și să-i aud doar eu? O să ne vedem toți și o să vorbim împreună. O să jucăm  jocul cu țări și cel cu litere și cu cifre. O să vorbim și despre bunica. Și despre Crăciun.

Urmariti-ne prin Email