luni, 23 ianuarie 2017

Babette Cole - Mami nu mi-a spus





Această cărticică ne ajută să abordăm subiecte dificile (divorțul, sexualitatea, boala etc) și poate constitui ea însăși un bun început pentru o discuție pe care nu știm cum s-o începem sau pe care o evităm sau amânăm de mult timp.

Sinceritatea față de noi înșine este esențială atunci când ne gândim care sunt subiectele despre care ne este greu să vorbim și de ce anume ne este greu. Unii dintre voi veți spune că nu știți ce să spuneți sau că nici vouă nu v-a vorbit nimeni despre ele. Alții vor spune că simt rușine, alții susțin că nu găsesc un moment potrivit pentru a le aborda. Dar indiferent de motive și pretexte, recunoaștem că există momente și situații în care ne este greu să vorbim și, dacă ne referim la această carte, să le vorbim cu copiii. Asta ne conduce la un fel de stânjeneală, pe care încercăm s-o evităm, schimbând vorba atunci când copilul sau adolescentul deschide discuția sau pune întrebări, găsindu-ne refugiul într-un limbaj abstract (ca în dicționar), găsind o minciună convenabilă sau amânând discuția. Există firește și situații în care adulții îl ceartă pe copilul care întreabă sau îl resping propunându-i să nu se mai gândească la așa ceva sau să-și vadă de joacă, de teme etc.

Apoi ne putem aminti dacă noi înșine în trecut ne-am pus aceste probleme, aceste întrebări și ce am făcut cu ele. Am primit oare răspunsuri? Cât de mult ne-am lămurit? Am abandonat orice intenție de a întreba? Sau ne-am satisfăcut curiozitatea cum și când am putut?

Am putea încerca un mic joc în care să ne amintim de întrebările pe care ni le puneam când eram copii și apoi să ne răspundem la ele din ipostaza de adulți.

După ce am aflat ce ne-ar fi convenit să ni se răspunda sau chiar ce părere avem despre curiozitatea copiilor și adolescenților, ce înseamnă interesul lor pentru astfel de subiecte, uneori dureroase sau penibile, putem să ne gândim la răspunsuri "pe fugă" și răspunsuri "pe îndelete" pentru că nu întotdeauna avem chef, inspirație sau timp să abordăm subiectul pe larg. Suntem atunci în situația de a da un răspuns imediat și de a găsi momentul în care să-l reluăm. Mai multe discuții despre același subiect vor aduce mai multă claritate și vor oferi copilului sau adolescentului timpul și disponibilitatea de a se gândi la cele discutate anterior. Un răspuns expeditiv, chiar și suficient de clar sau de corect vor transmite copilului senzația că ne grăbim, că ne este incomod și va evita el însuși o altă discuție.

Apoi putem să luăm în considerare ce este "prea mult", "prea puțin" sau "suficient" pentru o discuție astfel încât să nu împovărăm copilul cu informații sau detalii pe care nu le poate înțelege, să nu fim nici scumpi la vorbă astfel încât să-l punem în ipostaza de a insista  sau a simți că-i ascundem lucruri.

Nu în ultimul rând este important să-i prezentăm un material deja elaborat psihic, pe care l-am gândit înainte sau să ne folosim de amintiri, desene, cărți și nicidecum să-l punem într-o situație traumatizantă. O întrebare trebuie să primească un răspuns preferabil în cuvinte. Prezentarea unei realități brute poate avea un efect distructiv asupra psihicului fragil al copiilor și adolescenților. De aceea, este bine să fim atenți la starea copilului și să încercăm să-l liniștim dacă este speriat sau furios, să-i acordăm încredere și timp pentru a putea exprima ce simte, ce știe deja și ce vrea să afle.

Anca Ganciu




marți, 17 ianuarie 2017

Putem să ne mai jucăm?


Data trecută am scris despre gândurile și amintirile mele în drum spre casa cu cei trei copii și un bunic dar realitatea interioară și realitatea exterioară sunt uneori atât de diferite...Mă gândeam la ce voia să mă întrebe Vitalie dar....nu era tocmai o întrebare căci de cum am intrat de astă dată, el m-a întâmpinat și mi-a spus Ce bine că ați venit, Iurie zicea că n-o să mai veniți!

Am intrat și Iurie încerca să se ascundă. Privirea mea întrebătoare i-a dat curaj Eu cred că sunteți de la școală... ” Nu știam încă ce însemna ȘCOALĂ pentru Iurie dar l-am invitat să continue însă el a tăcut.

Le-am spus că le-am adus un puzzle și ne-am putea juca împreună dacă vor. Erau curioși și asta m-a bucurat. A venit și Nadejda lângă mine. „Tu ești prea mică”, i-a spus Iurie. Am răsturnat piesele din cutie. „Ce muuuulte sunt...”, au strigat amândoi deodată. Nadejda luase cutia și privea cu interes imaginea de deasupra. Vitalie a început să întoarcă piesele cu fața în sus și plin de mândrie a declarat „Trebuie să facem din piesele astea imaginea de pe cutie”. „Cum?”, a întrebat Iurie dezorientat. „Păi...ne luăm după cutie, le punem și noi tot așa, pe culori”. Nadejda ținea cu amândouă mânuțele cutia și n-ar fi lăsat-o cu niciun chip. Bunicul a chemat-o la el „ca să nu-i încurce pe băieți” dar ea deja se urcase la mine în brațe ținând triumfătoare cutia.

Și așa am început să îmbinăm piesele. Eu le spuneam numele țărilor și ei găseau piese de aceeași culoare. Iurie știa câteva litere și încet-încet va putea citi cuvintele de pe hartă. Vitalie încerca să găsească câte o denumire pentru fiecare culoare și tare se mai supăra când nu găsea piesa care să se potrivească.

Când am ridicat ochii, l-am văzut pe bunic privindu-ne. Și el a văzut că îl priveam și a rupt tăcerea „Ce bucurie ar avea și părinții lor să vă vadă”. „O să ne vadă cât de curând”, mi-am spus eu în mintea mea. Tocmai căutam piesele pentru Italia astfel încât vorbele bunicului mi-au folosit să le spun copiilor că acolo sunt părinții lor. „Sunt aproape de noi”, a spus Iurie cu jumătate de gură. „Mai aproape decât crezi”, am spus eu în mintea mea care țesea planuri despre conversații pe skype.

A venit timpul să plec și ei se temeau că voi lua puzzle cu mine așa încât când au văzut că-l las, m-au întrebat cu îndoială „Dar putem să ne mai jucăm cu el până data viitoare?” Zâmbetul meu de încuviințare le-a dat avânt „O să fie gata tot până veniți!”, s-au grăbit ei să promită ca o recompensă pentru darul meu.
Anca Ganciu


luni, 16 ianuarie 2017

Spontaneitate în minte și corp

Spontaneitatea este unul din conceptele generale pe care le folosește psihodrama moreniană, fiind o bază a teoriei lui Jacob Levy Moreno. Acesta o definea ca fiind o energie situată la limita dintre biologic și psihic, similar într-o oarecare măsură conceptului de pulsiune al lui Freud. De fapt, ce au în comun ambele concepte este o formă pe care energia, caracterul viu al omului o ia și cu această problemă s-au confruntat ambii.
O altă problemă majoră era raportul natură – cultură și cum să explicăm și să teoretizăm relația dintre cultură și natură pe care le regăsim în ființarea umană. Pentru aceasta era necesară o energie care să capete o dublă formă – să aibă o parte naturală, să fie o caracteristică a naturii iar pe altă parte să aibă posibilitatea constituirii culturale. Spontaneitatea trebuia să asigure ambele caracteristici. Spre deosebire de eleganta soluție gnoseologică freudiană a pulsiunii care are caracteristici proprii și un obiect, spontaneitatea este mult mai directă, este mai aproape de energia în stare pură.
Spontaneitatea devine o formă de exprimare naturală care se concretizează în creativitate. Stare umană nativă pe care o regăsim la copii este cea de a fi spontani și, prin urmare, creativi. Această spontaneitate se pierde în timp, în special prin intervenția școlii, a schemelor sociale prin care copilul își pierde spontaneitatea și creativitate preferând ceea ce a fost ”conservă culturală”. Cam acesta este punctul de vedere al lui Jacob Levy Moreno.
Propunerea lui este ca obiectivul psihodramei să fie (re)descoperirea stării de spontaneitate pe care am avut-o cândva și acum să o regăsim. Cu alte cuvinte, o stare de regresie prin care să putem redefini persoana noastră în relație cu un terapeut/psihodramatist/regizor și în cadrul legăturilor de grup. Dincolo de această regresie care permite mersul înainte prin ”corectarea” stării psihice, avem și o anumită plăcere a psihodramei care propune jocul ca modalitate de exprimare psihică.
Pe noi ne interesează acum spontaneitatea în relație cu cuvântul și corpul. Dansul este o îmbinare a ambelor trăsături – pe de o parte are reguli fixe, exacte, corecte și pe de altă parte presupune întâlnirea cu una din cele mai primare senzații psihice – muzica, ce presupune în esență spontaneitatea. Un corp care se mișcă o poate face într-un mod stereotip (schizofrenii în criză au mereu aceiași postură corporală) sau într-un mod deosebit, spontan. Totuși, dacă un corp se mișcă pe stradă în pași de dans, probabil că vor apărea mici întrebări despre cetățeanul respectiv.
Este destul de ușor să înțelegem spontaneitatea în relație cu corpul. Problema este mai înșelătoare în ceea ce privește cuvântul. Aparent o persoană care se joacă cu cuvintele pare o persoană creativă și spontană. Această imagine poate să ne înșele de multe ori. Așa cum confundăm un om de cultură cu unul care dacă cunoaște despre 100 de personalități unde și când s-au născut, tot așa acest joc nu este de cele mai multe ori ceva spontan. Ca să înțelegem spontaneitatea în ceea ce privește cuvintele ar trebui să avem imaginea unei terapii analitice. Aici cuvântul pe care pacientul sau terapeutul îl folosesc la un moment dat poate avea două surse:
  1. Poate să fie rodul unei gândiri, trăiri anterioare iar acum este rostit ca aluzie la timpul anterior și re-gândit în ipostaza actuală
  2. Poate să izvorască ”aici și acum” ca rod a relației cu celălalt, cu propriul preconștient și inconștient sau să fie rezultatul unei ”descoperiri”.
Vom considera spontan aceasta din urmă situație. Dar apare întrebarea ce facem cu acest conținut spontan? Cum îl folosim. În el putem găsi bazele creativității și asta nu se referă la a inventa un mod de a face brazi de Crăciun din șervețele de hârtie ci poate să se refere la propria viață, la propria imagine despre lume, la relațiile actuale.
Să ne imaginăm așa – corpul poate să fie spontan, cuvântul poate să fie spontan. Când vom regăsi această situație vom putea să ne imaginăm un om care are o curgere lină de la corp la cuvânt și reciproc, ca o piele care conține natura (corpul) și cultura (cuvântul) și în care dansul poate să fie membrana care le separă și le pune împreună.
Claudiu Ganciu

marți, 10 ianuarie 2017

Părinți plecați II - (De) ce întreabă copiii?

Să vedem continuarea povestirii Ancăi sau, cum zicea Octavian a multor copii care se confruntă cu această problemă:


Când eram pe picior de plecare, Vitalie m-a privit ca și cu ar fi vrut să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar s-a răzgândit. Am încercat să ghicesc ce ar fi vrut să-mi spună și m-am gândit că întrebarea lui va fi tot acolo, că este demult în mintea lui și că va veni un moment în care va reuși să o exprime.
Dar între timp mi-au revenit în minte întrebările pe care le puneam când eram mică și, pe care apoi le-am auzit de la alți copii, semn al unor preocupări și interese specifice acelei perioade.  Ca și visele, întrebările sunt o producție psihică,  sunt “făcute” dintr-un stimul intern (pulsional) și ceva extern (cum ar fi ceva văzut, auzit sau simțit de către copil).
Mi-amintesc, de exemplu, că venise bunica din altă localitate și în casă era agitație. Vorbea cu părinții mei despre cum să ajungă a doua zi într-un anumit loc, într-un cartier, la o adresă. Nu înțelegeam sensul discuției dar simțeam tensiunea. Apoi am auzit că bunica ar fi vrut să meargă împreună cu mama dar mama nu credea că se vor descurca amândouă să ajungă acolo și considera mult mai bine să meargă tata. Bunica s-a rugat toată seara de mama să meargă cu ea a doua zi dar n-a reușit s-o înduplece. Când m-am trezit a doua zi, am întrebat-o pe mama unde au plecat bunica și tata. Mama mi-a răspuns că s-au dus la tanti Mimi, sora bunicii dar părea supărată și fără chef de vorbă. Voiam să o întreb de ce n-am mers și noi dar m-a răzgândit. Știam că nu e momentul bun să insist cu alte întrebări. Mi-amintesc perfect amestecul de neliniște și de curiozitate. Cu puțin timp în urmă, întrebasem de ce există oameni galbeni cu ochii oblici și alții cu pielea neagră și cum de pielea lor este atât de diferită de a noastră. Am primit diferite răspunsuri, unele mai științifice, despre “rase”, altele mai simple (“așa s-au născut ei”), ba chiar cineva mi-a spus că există și “piei roșii”. Apoi am auzit că dintr-un tată negru și o mamă albă iese un copil mulatru și, am simțit că în loc să mă lămuresc, îmi apar tot mai multe întrebări dar atunci când le pun, adulții se amuză sau spun că sunt curioasă sau deșteaptă. De data asta însă nu era așa. Întrebările mele nu erau bine primite, mama nu părea doritoare să le audă...așa că am continuat să mă întreb în sinea mea unde s-au dus.
Seara, bunica și tata au revenit, păreau obosiți și bunica era îmbrăcată în negru. Pe moment am simțit că totul îmi devine clar: tanti Mimi murise. Dar în scurt timp am început să mă întreb de ce nu-mi spuneau și mie, de ce eu și mama nu am mers, ce întâmplă când cineva moare, de ce moare, dacă și alți oameni mor etc.
Această amintire a celor întâmplate atunci și a celor simțite de mine la 4-5 ani, ne folosește acum pentru a-i înțelege pe copii, a înțelege că ei se frământă și se întreabă despre tot ce este în jurul lor și că acesta este începutul gândirii. Cu siguranță, nimeni nu știe și nu are timpul și răbdarea pentru a răspunde la toate întrebările puse de copii. Dar să nu uităm că sunt și întrebări pe care copiii nu le pun ci încearcă singuri să găsească un răspuns pentru că simt că adulții s-ar supăra, s-ar întrista sau i-ar certa. Așadar “nu înțelege el că e prea mic”, “ce rost are să-i spunem că oricum nu poate face nimic”, “de ce să întrebe lucruri la care nu știu să-i răspund”, “o să afle când o să mai crească” sunt exprimări ale unei concepții în care copiii nu sunt oameni, nu gândesc, nu se întreabă, nu au griji ci le sunt suficiente acoperișul de de-asupra capului, niște hăinuțe, ceva de mâncare, eventual ceva cu care să se joace. Nici vorbă de cuvinte, emoții, lacrimi, întrebări, dorințe, gânduri, planuri...
Așadar...ce întreabă copiii?



joi, 5 ianuarie 2017

La statuia lui Ștefan cel Mare


În prima mea vizită în Chișinău, acum circa 10 ani, am întâlnit un obicei sau, mai corect spus, așa mi s-a spus, că există un obicei ca tinerele cupluri ce se căsătoresc să meargă la statuia lui Ștefan cel Mare unde fac poze. Nu știu dacă este adevărat sau nu, nu știu dacă este un obicei într-adevăr și, dacă este, nici nu știu când a apărut. Dar cu imaginea asta am plecat atunci și cu întrebarea – ”de ce oare?”.

Pe atunci eram la începutul interesului meu pentru cupluri, care, ulterior, a devenit o specializare pentru mine prin formarea în terapie analitică de cuplu și familie, așa că nu aveam nici un răspuns. Nu susțin că azi am. În ultimii 10 ani am văzut multe cupluri, de obicei în situații de criză, de nefericire, nici unul nu a vorbit de pozele de la nuntă. Am mai întâlnit obiceiul unui loc în Kazahstan, dar evident, nu era vorba despre Ștefan cel Mare. Atunci mi-am amintit de Chișinău. Mă întrebam cum este în București, locul unde muncesc și pe care, teoretic, l-aș cunoaște mai bine. Tinerii miri fac poze în spații deschise, în Cișmigiu, în parcuri, undeva în natură dar nu există un loc deja fixat.

Poate că este vorba despre URSS, până la urmă ce au în comun Chișinăul și Almaty? Istoria tradițională a apartenenței la Moscova și la specificul rusesc. În rest totul pare diferit – limbi diferite – pe de o parte kazaha, pe de alta parte româna sau moldoveneasca, cum preferați să o numiți. Până și cuplurile sunt diferite, ca mentalitate, legislația este similară. Dacă este să considerăm că Stalin este un lucru comun la două entități așa de departe una de alta, atunci am putea avea o logică. Dar atunci Ștefan cel Mare ar fi un substitut al lui Stalin.

Sigur că Ștefan cel Mare este un simbol pentru Moldova. Dar care ar fi legătura lui cu cuplul? Poate faptul că era un mare iubăreț? Ceea ce ar cam fi în opoziție cu valoarea de fidelitate presupusă de familie în societatea noastră.
Este necesar un loc tradițional pentru o poză de nuntă? Sau până la urmă ce sunt aceste fotografii pe care nuntașii le fac? Care este rostul lor?

Răspunsul clasic ar fi cel de amintire. Să nu se uite? Ce s-ar putea uita? Fotografia este o imortalizare, adică o trecere în ne-moarte. Nunta este considerată de cupluri un moment fericit. Nu știu cât la sută dintre miri și mirese s-au simțit fericiți în timpul nunții lor dar, așa este considerat. Ce s-ar putea trece în nemurire este asigurarea că este ceva fericit? Adică, în momentele de cu totul alt gen, cele în care oamenii se vor simți triști, deprimați, certați, supărați să aibă o imagine clară a deciziei lor fericite sau poate a faptului că sunt și motive pentru care cei doi sunt într-un cuplu împreună.

Mai putem descoperi ritualul, adică o piele pe care cuplul o îmbracă pentru a fi un cuplu și a deveni o familie. Dacă există un loc ritualic de pozare, atunci am putea să vorbim despre o ”piele” în care socialul pune cuplurile. Adică, cuplurile sunt asigurate că nu sunt abandonate, că aparțin societății, că există o apartenență care nu se va șterge în timp. O ipoteza!

Mai pot gândi că nunta este un element important. Din teorie știm că nunta este un element de stress, că inconștient ceea ce se dispută este plecarea de acasă a mirilor, știm că separerea, pierderea copiilor pe care părinții îi iubesc pentru a le da unor indivizi care nu se compară nici cu tatăl și nici cu mama proprie este un moment plin de angoasă, este un doliu. Întregul ritual ar putea asigura o apărare împotriva doliului – ”nu mai am fetita mea ci vine unul, (nesuferit de obicei ) care mi-o ia și, colac peste pupăză, fetița mea mai spune că îl și iubește”. Dar poate că astea sunt clișee psihanalitice. O altă ipoteză! Oare cum stau lucrurile de fapt?

Nu pot spune că am un răspuns privind obiceiul unei comunități de a face poze într-un loc sau în unele locuri la nuntă dar mi se pare o întrebare de împărtășit.

luni, 2 ianuarie 2017

Părinții plecați...

În viața profesională întâlnim tot felul de situații, cele mai multe pun diverse întrebări. Anca ne propune să le împărtășim plecând de la o situație, ea scrie:

Intru în odaie și văd trei copii și pe bunelul lor. Nadejda, Iurie și Vitalie au rămas doar cu bunelul după ce anul trecut a murit bunica. Părinții lor sunt plecați la muncă în Italia.
De fapt, Nadejda și Vitalie sunt frați  iar Iurie e verișor cu ei. Mai întîi a plecat tatăl lui Iurie, la scurt timp a plecat și mama lui, apoi părinții lui Vitalie s-au hotărât și ei să plece în același loc pentru că „era de muncă”.
 Nadejda s-a născut în Italia dar la 5-6 luni au adus-o la bunici căci mama ei nu putea lucra cu ea acolo. Acum are aproape 3 ani iar fratele ei are 4 și jumătate. Iurie are 8 ani și merge la școală, uneori...
Vitalie e cel mai vorbăreț și spune că părinții vor veni acasă de Crăciun dar Iurie încearcă să-l facă să înțeleagă că a trecut Crăciunul. Vitalie e sigur că părinții vin de Crăciun...e drept că nu-i este foarte clar că este câte un Crăciun în fiecare an...

Nadița stă în brațe la bunel și se uită la ei. Nu vorbește încă dar „e tare cuminte”.
„Mergeți la grădiniță?”, îi întreb. „Stau eu cu ei”, spune bunelul. „E mai bine acasă, nu-i așa?”, îi întreabă el pe băieți. „Nadița e mică, ne-a adus-o acum un an și ceva, o să meargă și ea la școală dar nu știu  eu dacă mai am zile până-atunci”.
„Dar Iurie merge la școală? ”,  întreb cu șovăială în glas. „Eeh, mai merge dar nu-i place”. „Nu am cu cine să mă joc”, se grăbește el să adauge. „Și dacă ai școală domniță, tot nu-ți găsești de muncă, nu vedeți?” Părinții lor sunt toți plecați departe, tot ca să le fie copiilor mai bine, trimit bani și peste câțiva ani o să înceapă o casă, numa’ să mă țină pe mine Dumnezeu până atunci că dacă m-oi duce și eu pe lumea cealaltă, trebuie să-i ia la ei în Italia”.
Mă uit prin jur, văd câteva jucării de bebeluș, un televizor și rufe întinse la uscat. Oare ce fac copiii toată ziua?, mă întreb în sinea mea. Dar răspunsul pare simplu – stau cu bunelul, mănâncă, dorm, se uită la televizor și....sunt cuminți...Gândul meu e întrerupt de fetiță care începe să plângă. Bunelul începe s-o legene și unul dintre băieți îi aduce o bomboană. Nadița tace și mănâncă bomboana. Bunelul o privește cu drag. Apoi se uită la băieți care începuseră să se hârjonească și le face semn să tacă. ”Șșșșt....că poate adoarme”. Băieții îl ascultă. Ne uităm toți la fetiță cum adoarme legănată de bunic.
”Și lor le e greu acolo în Italia, să știți. Mereu plâng la telefon că le e dor de copii, mă întreabă dacă au crescut, dacă sunt cuminți, dacă ne descurcăm cu ei. Le pare și lor tare rău, ce să facă dacă nu găsesc de muncă aicea. Or să vină peste câțiva ani când or să fie și copiii mai mari, o să fie bine atuncea. Știți, spune el în șoaptă, nu le-am spus că a murit a bătrână ca să nu sufere și ei...ce rost avea să le spun...ce puteau ei să facă de-acolo? S-a dus tare repede, nici copiii nu prea știu... Iurie mă mai întreabă de ea dar copiilor nu poți să le spui că sunt și ei mici și nu înțeleg...”
E timpul să plec. Îmi iau rămas bun și le spun că voi reveni săptămâna viitoare. ”Veniți când vreți că suntem aicea, unde să ne ducem? ” Băieții îmi zâmbesc, am senzația că Vitalie ar vrea să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar se răzgândește. Nadejda doarme învelită cu o jachetă tricotată.
Când ies în curte, îmi dau seama că aș mai fi stat. Încep să derulez în minte ce am simțit și ce am gândit cât am stat cu ei. Apoi o întrebare îmi apare brusc: ce voi face data viitoare? Să le duc un joc și să ne jucăm cu toții? Multe piedici apar și ele imediat în minte: bunelul nu prea vede, Nadejda nu vorbește, ce am putea juca? Apoi mă gândesc să le duc o hartă sau un joc cu țări, să vadă unde e Italia. Încet-încet o să înceapă și fetița să vorbească, o să se joace toți trei și apoi o să meargă la grădiniță. Gândul meu merge prea departe, e menit să mă înveselească, să alunge tulburarea pe care o simt. Încerc să mi-o imaginez pe bunica. Cum a murit? Ce cred copiii despre asta? Dar despre părinții lor? Să-i duc și un joc cu litere și cifre lui Iurie, are deja 8 ani, n-am întrebat în ce clasă e.
Îmi amintesc frânghia cu rufe întinse la uscat, erau foarte curate și în casă era curat. Bunelul se descurcă bine, e trecut prin viață și îi iubește pe copii. Le vrea binele.  Apoi încep să mă gândesc la părinți. Pot să vorbesc cu ei la telefon și poate chiar pe skype. Dar de ce să-i văd și să-i aud doar eu? O să ne vedem toți și o să vorbim împreună. O să jucăm  jocul cu țări și cel cu litere și cu cifre. O să vorbim și despre bunica. Și despre Crăciun.

Urmariti-ne prin Email